Cine a pierdut
show-ul cu simulările trăieşte undeva într-o peşteră la capăt de lume. Altfel,
e imposibil să fii român şi să nu ştii că simularea Bac-ului a fost presărată
cu minuni. Unii au chiulit, alţii au încercat să copieze, alţii au râs la
gândul că facem tot deranjul acesta pentru nişte note care nu vor fi trecute în
catalog, care nu contează. Practic, echipa de elevi a avut un meci amical cu
echipa de profesori. Dar cel mai important şi mai
dulce (de dai în diabet) moment a fost acela în care o fată a scris pe foaia de examen că ea nu a învăţat la școală comedia. Şi, dacă în teorie tot nu e în stare să treacă Bac-ul, atunci ar fi mai bine să ne scrie un mic eseu despre cum profesorii au uitat să fie oameni, că nu mai zâmbesc şi alte lucruri de genul acesta, pe care nu mi le mai amintesc. Ea, nu are nicio vină, deşi la 17-18 ani ar trebui să ştii deja că nu mergem la şcoala să ne gâdilăm în talpă cu profesorii să ne facem unii pe alţii să râdem. Mai bizar e felul în care, corectorul s-a bucurat că în sfârșit s-a găsit omul care poate să îi deschidă ochii și să îl învețe cum să se poarte la lucru (găsiţi la sfârşitul postării link cu eseul şi răspunsul profesorului)
dulce (de dai în diabet) moment a fost acela în care o fată a scris pe foaia de examen că ea nu a învăţat la școală comedia. Şi, dacă în teorie tot nu e în stare să treacă Bac-ul, atunci ar fi mai bine să ne scrie un mic eseu despre cum profesorii au uitat să fie oameni, că nu mai zâmbesc şi alte lucruri de genul acesta, pe care nu mi le mai amintesc. Ea, nu are nicio vină, deşi la 17-18 ani ar trebui să ştii deja că nu mergem la şcoala să ne gâdilăm în talpă cu profesorii să ne facem unii pe alţii să râdem. Mai bizar e felul în care, corectorul s-a bucurat că în sfârșit s-a găsit omul care poate să îi deschidă ochii și să îl învețe cum să se poarte la lucru (găsiţi la sfârşitul postării link cu eseul şi răspunsul profesorului)
Aşa că vreau să
vă pun în faţă o altă părere despre
această problemă care vine de la
un un alt profesor.
„Elevi, fiți veseli!
Dintr-o Scrisoare deschisă postată pe un blog, aflăm că o tânără liceană, trecută de curând prin experiența unui examen, chiar și simulat, notează ritos pe foaia lucrării sale că nu a studiat comedia la clasă, dar că ar dori să prezinte, dacă tot se află la școală, „relația între un elev și un oarecare profesor”. Nu voi pune în discuție corectitudinea acestui enunț. Nu voi pune în discuție nici măcar nevoia fetei de a preciza faptul că este vorba despre un oarecare profesor. Dacă teza a devenit publică, însoțită de un punct de vedere exprimat, se pare, de profesorul evaluator, îmi iau libertatea de a avea și eu un punct de vedere… public.
Fata își exprimă viziunea despre relația dintre ea și un oarecare profesor astfel: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din fața mea. Am o profesoară care, în cele 50 de minute petrecute la clasă pe săptămână, nu zâmbește absolut deloc.” Din această cauză, fata este traumatizată, epuizată și, desigur, a căutat o rezolvare și a și găsit-o: „Am ajuns să fac tot posibilul să-i evit orele, astfel încât să evit depresia în care intru după oră”. Fata mai este afectată și pentru că doamna dirigintă le-a cerut elevilor să nu mai fie „atât de veseli”. Li se cere profesorilor să privească „mai atent la sufletele prezente” și să nu uite că „nu pentru toți e ușor și uneori tot ce ne lipsește e o privire încurajatoare”. Desigur, fata are o explicație pentru această situație dramatică și o notează în teza de la limba și literatura română: „Știu că fericirea nu e o materie și nu doriți să predați așa ceva”. În final, tânăra ne avertizează cu privire la locul care le este rezervat profesorilor în memoria sa afectivă: „Nu o să-mi amintesc definiția romanului sau a schiței, dar o să-mi aduc aminte de acea zi în care v-ați permis să lăsați materia deoparte pentru a ne cunoaște, pentru a ne aminti că nu e prea târziu să vedem ființa umană.”
Mai surprinzător decât conținutul acestei teze, conceput ca rezolvare la cerința: „relația dintre două personaje într-o comedie studiată”, este răspunsul pe care profesorul, care a avut șansa să evalueze această lucrare, l-a dat. Asupra acestuia aș vrea să mă opresc.
Stimate domnule profesor, stimate coleg, dați-mi voie să nu mă grăbesc să afirm că aș fi onorată (așa cum ați susținut dumneavoastră) să fiu profesoara acestei tinere care confundă, la cei 17-18 ani pe care îi are, sala de examen cu ora de dirigenție sau cu o șuetă, între fete, la suc. Este lăudabilă dorința dumneavoastră de a arăt deschidere spre lumea elevilor, cu bucuriile și angoasele ei. Dar de aici până la a gira, din poziția profesiei, transformarea sălii de examen, a școlii în loc de popas și recreere, cred că mai e, sau ar trebui să fie, cale lungă. Sunt de acord cu tânăra și, desigur, cu dumneavoastră că actul didactic, școala, în general, ar putea fi gândite mai nuanțat și că profesorul s-ar putea raporta mai atent la nevoile unor tineri în formare. Dar acest lucru este un fapt comun în orice sală de clasă unde se află Profesori. Aș dori să mă delimitez de punctul dumneavoastră de vedere: „Fericirea nu poate fi predată de către noi. Prin natura meseriei, prin faptul că trebuie să ne ducem existența cu salarii cuprinse între 200 și 400 de euro (lucru de care voi nu vă faceți vinovați!) și, nu în ultimul rând, prin faptul că, pur și simplu, suntem mai bătrâni, noi ne aflăm în situația nu de a preda fericirea, ci de a o învăța de la voi”. E frumos, aproape poetic… Dar nu mă regăsesc în pluralul folosit de dumneavoastră.
Elevii mei, cu care râd adesea, au studiat comedia la școală, știu ce înseamnă și care este rolul unui examen, așa cum știu și că învățatul este un efort asumat. Nu e ușor să înveți, dar e atât de frumos să fi învățat (grafia este corectă) și să devii învățat!
Și, da, sunt onorată să fiu profesoara unor elevi care la examen au scris, corect și adecvat, despre atât de actuala comedie a lui Caragiale, care, îmi cer scuze că vă contrazic, nu poate deveni parte a unui subiect plictisitor, cum ați afirmat, dacă orele despre ea, nu au fost ele însele plictisitoare. Nu în locul materiei, ci alături de materie, copiii pot învăța, fără să li se predea ceva ce nu poate fi predat, să fie liberi, să fie fericiți și, mai ales, să fie deștepți. Prin efort, prin imitație, din admirație, din respect! Nu cred că ignoranța este o virtute, cum nu cred că fericirea se poate naște din neant și se poate hrăni cu nimic. „Il faut cultiver son jardin”, vorba lui Candide.
Elevii mei nu știu care este salariul meu și nu am simțit niciodată nevoia să vorbesc cu ei despre acest subiect. Nu m-aș fi gândit să amintesc, ca scuză pentru blazare, într-o scrisoare adresată unui elev, acest aspect. Și nu, nu mă simt bătrână în clasă!
Și mai surprinzătoare mi se pare reacția pe care această postare a stârnit-o pe facebook, unde fiecare share e însoțit de comentariul: Un om mai presus de profesor. Fără a contesta în vreun fel calitatea umană sau profesională a domnului Ovidiu Ivancu (un intelectual autentic, preocupat realmente de soarta învățământului românesc), nu înțeleg cum s-a ajuns la această delimitare. Adică, profesorul e mai puțin om când își înțelege menirea și se așteaptă ca acest lucru să fie înțeles, acceptat și respectat și de ceilalți?”
Dintr-o Scrisoare deschisă postată pe un blog, aflăm că o tânără liceană, trecută de curând prin experiența unui examen, chiar și simulat, notează ritos pe foaia lucrării sale că nu a studiat comedia la clasă, dar că ar dori să prezinte, dacă tot se află la școală, „relația între un elev și un oarecare profesor”. Nu voi pune în discuție corectitudinea acestui enunț. Nu voi pune în discuție nici măcar nevoia fetei de a preciza faptul că este vorba despre un oarecare profesor. Dacă teza a devenit publică, însoțită de un punct de vedere exprimat, se pare, de profesorul evaluator, îmi iau libertatea de a avea și eu un punct de vedere… public.
Fata își exprimă viziunea despre relația dintre ea și un oarecare profesor astfel: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din fața mea. Am o profesoară care, în cele 50 de minute petrecute la clasă pe săptămână, nu zâmbește absolut deloc.” Din această cauză, fata este traumatizată, epuizată și, desigur, a căutat o rezolvare și a și găsit-o: „Am ajuns să fac tot posibilul să-i evit orele, astfel încât să evit depresia în care intru după oră”. Fata mai este afectată și pentru că doamna dirigintă le-a cerut elevilor să nu mai fie „atât de veseli”. Li se cere profesorilor să privească „mai atent la sufletele prezente” și să nu uite că „nu pentru toți e ușor și uneori tot ce ne lipsește e o privire încurajatoare”. Desigur, fata are o explicație pentru această situație dramatică și o notează în teza de la limba și literatura română: „Știu că fericirea nu e o materie și nu doriți să predați așa ceva”. În final, tânăra ne avertizează cu privire la locul care le este rezervat profesorilor în memoria sa afectivă: „Nu o să-mi amintesc definiția romanului sau a schiței, dar o să-mi aduc aminte de acea zi în care v-ați permis să lăsați materia deoparte pentru a ne cunoaște, pentru a ne aminti că nu e prea târziu să vedem ființa umană.”
Mai surprinzător decât conținutul acestei teze, conceput ca rezolvare la cerința: „relația dintre două personaje într-o comedie studiată”, este răspunsul pe care profesorul, care a avut șansa să evalueze această lucrare, l-a dat. Asupra acestuia aș vrea să mă opresc.
Stimate domnule profesor, stimate coleg, dați-mi voie să nu mă grăbesc să afirm că aș fi onorată (așa cum ați susținut dumneavoastră) să fiu profesoara acestei tinere care confundă, la cei 17-18 ani pe care îi are, sala de examen cu ora de dirigenție sau cu o șuetă, între fete, la suc. Este lăudabilă dorința dumneavoastră de a arăt deschidere spre lumea elevilor, cu bucuriile și angoasele ei. Dar de aici până la a gira, din poziția profesiei, transformarea sălii de examen, a școlii în loc de popas și recreere, cred că mai e, sau ar trebui să fie, cale lungă. Sunt de acord cu tânăra și, desigur, cu dumneavoastră că actul didactic, școala, în general, ar putea fi gândite mai nuanțat și că profesorul s-ar putea raporta mai atent la nevoile unor tineri în formare. Dar acest lucru este un fapt comun în orice sală de clasă unde se află Profesori. Aș dori să mă delimitez de punctul dumneavoastră de vedere: „Fericirea nu poate fi predată de către noi. Prin natura meseriei, prin faptul că trebuie să ne ducem existența cu salarii cuprinse între 200 și 400 de euro (lucru de care voi nu vă faceți vinovați!) și, nu în ultimul rând, prin faptul că, pur și simplu, suntem mai bătrâni, noi ne aflăm în situația nu de a preda fericirea, ci de a o învăța de la voi”. E frumos, aproape poetic… Dar nu mă regăsesc în pluralul folosit de dumneavoastră.
Elevii mei, cu care râd adesea, au studiat comedia la școală, știu ce înseamnă și care este rolul unui examen, așa cum știu și că învățatul este un efort asumat. Nu e ușor să înveți, dar e atât de frumos să fi învățat (grafia este corectă) și să devii învățat!
Și, da, sunt onorată să fiu profesoara unor elevi care la examen au scris, corect și adecvat, despre atât de actuala comedie a lui Caragiale, care, îmi cer scuze că vă contrazic, nu poate deveni parte a unui subiect plictisitor, cum ați afirmat, dacă orele despre ea, nu au fost ele însele plictisitoare. Nu în locul materiei, ci alături de materie, copiii pot învăța, fără să li se predea ceva ce nu poate fi predat, să fie liberi, să fie fericiți și, mai ales, să fie deștepți. Prin efort, prin imitație, din admirație, din respect! Nu cred că ignoranța este o virtute, cum nu cred că fericirea se poate naște din neant și se poate hrăni cu nimic. „Il faut cultiver son jardin”, vorba lui Candide.
Elevii mei nu știu care este salariul meu și nu am simțit niciodată nevoia să vorbesc cu ei despre acest subiect. Nu m-aș fi gândit să amintesc, ca scuză pentru blazare, într-o scrisoare adresată unui elev, acest aspect. Și nu, nu mă simt bătrână în clasă!
Și mai surprinzătoare mi se pare reacția pe care această postare a stârnit-o pe facebook, unde fiecare share e însoțit de comentariul: Un om mai presus de profesor. Fără a contesta în vreun fel calitatea umană sau profesională a domnului Ovidiu Ivancu (un intelectual autentic, preocupat realmente de soarta învățământului românesc), nu înțeleg cum s-a ajuns la această delimitare. Adică, profesorul e mai puțin om când își înțelege menirea și se așteaptă ca acest lucru să fie înțeles, acceptat și respectat și de ceilalți?”
No comments:
Post a Comment